“Medicul vorbește și tu îl vezi doar cum își mișcă buzele, pentru că nu poți să auzi sunete, dar înțelegi că vorbește cu tine și că, începând din acea clipă, totul va fi diferit. Uiți că mereu spui că nu ai timp. Nu ai timp pentru familie, nu ai timp pentru prieteni, nu ai timp pentru tine și nu ai timp pentru nimic. Îți trec fulgerător secvențe din viața ta prin fața ochilor. Copilul era mic, apoi a devenit student, apoi l-ai văzut mire și acum este un bărbat responsabil. Ți s-au dus părinții și ți-ai fi dorit să fi petrecut mai mult timp cu ei, dar nu ai avut Timp. Însă acum ești obligat să te oprești și să te rogi fierbinte. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna și nu voi înceta niciodată să-i mulțumesc măicuței mele că m-a învățat să cred cu toată ființa mea!”
Sunt o mulțime de gânduri care m-au frământat în toată această perioadă de încercare cum nu am mai trăit.
Vorbesc astăzi public, pentru prima dată, despre viața după diagnosticul de cancer și operația salvatoare.
Vorbesc despre timpul care capătă o altă dimensiune, despre încercări, despre momente în care aluneci și cazi și miracolele din viață care te ajută să te ridici și să continui să mergi.
Despre modul diferit în care privești și simți fiecare răsărit de soare, despre felul în care-ți înalți privirea spre Cer, cum privești culorile din jurul tău și oamenii din viața ta.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.