La data 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a unei conjuraţii pregătite de un grup de complotiști conservatori şi liberali radicali, organizați în ceea ce presa din acea perioadă a numit „monstruoasa coaliţie” și care în noaptea de 10/11 februarie 1866 la orele 5, au pătruns în Palatul Domnesc și l-au silit pe Cuza să semneze abdicarea de la tron.
Complotiștii au reușit să realizeze această acțiune atrăgând de partea lor o facțiune a armatei condusă de colonelul Nicolae Haralambie, ajutat fiind de Lascăr Catargiu, reprezentantul conservatorilor și de Nicolae Golescu, reprezentantul liberalilor.
Toți aceștia s-au raliat împotriva lui Cuza din cauza reformelor inițiate de domnitor, reforme care loveau în interesele financiare ale multor politicieni din acea vreme.
Trebuie reţinut faptul că încă din primul an de domnie, Alexandru Ioan Cuza a intrat în conflict cu reprezentanții clasei politice, fapt pentru care domnitorul a fost obligat să instaureze un regim autoritar ce a dus în cele din urmă la scăderea prestigiului său.
Acest lucru este dovedit de faptul că imediat după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza se va forma o locotenenţă domnească şi un guvern provizoriu condus de Ion Ghica, care de mai multe ori şi-a manifestat deschis dorința de aducere a unei dinastii străine la conducerea țării.
Fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria, iar restul vieții sale și-a petrecut-o în exil și chiar dacă încercat să revină în țară de mai multe ori, nu a reușit, deoarece Consiliul de Miniștri a refuzat să-i acorde permis de intrare în țară.
Astfel, Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la Heidelberg în Germania în 1873 la vârsta de 53 ani, fiind înmormântat inițial la Biserica Domnească de la Ruginoasa, iar după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.