Ziua Mondială a Fericirii

Ne raportăm mereu şi mereu la alţii, la felul cum ne văd ei, cum am vrea noi să fim văzuţi de ei. Ne comparăm cu alţii, de aici ideea de normalitate de exemplu. O idee cretină după părerea mea.

Ar trebui să visăm că reuşim să ne iubim noi înşine, să ne placem noi pe noi înşine. Şi să fim nici normali nici anormali, ci doar exact aşa cum dorim noi să fim. Un om împăcat cu el însuşi poate fi desăvârşit. Un om fără angoase, nemulţumiri, frici interioare, fără frustrări, poate fi un om fericit şi poate arăta fericirea şi altora.

Fericirea e mereu lângă noi, la îndemână, ea nu ne-a părăsit niciodată, stă doar şi aşteaptă liniştită să ne eliberăm şi să ne deschidem ei. Să-i deschidem uşa de fapt, uşa sufletului nostru.

Visăm să avem bani, să-i câştigăm la loterie poate, să ne putem cumpăra case şi maşini, haine scumpe şi concedii de vis, sperând că asta ne va aduce acasă fericirea.
Sperăm că vom fi mai iubiţi dacă suntem mai avuţi, ne imaginăm că lumea ne va privi cu admiraţie şi interes pentru că suntem ”cineva”, şi nu realizăm că fericirea nu are nevoie de bani, nu are nevoie de aprecierea cuiva. Ea e atât de simplă şi nepretenţioasă încât se sperie chiar de câtă pregătire facem noi oamenii ca să o primim… fast şi bogăţie. Ea nu vrea nimic din toate astea.

Fericirea e ca apa cristalină a unui izvor de munte. Nu are nevoie decât de o albie curată cu pietre albe, fine şi mătăsoase prin care să curgă nestingherită. Să umple văzduhul cu susurul ei vesel, să sclipească în soare, să preia în cercuri lacrimile ploii. Şi să reflecte în ea chipurile blânde şi mulţumite de gustul ei minunat.

Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai.