Relatare obiectivă despre… / Omul politic care a adus scriitorii în Vale e un prieten al artelor. Poate singurul…

se întrece a invita cântăreţi de tot soiul pentru a atrage voturile alegătorilor, Costel Avram a mizat pe magia cuvântului scris. Vorbele zboară, mai ales atunci când sunt cântate, dar ceea ce este scris pare a fi destinat unei clipe eterne. Miza culturală a actualului vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara a fost una cu bătaie lungă. E important ca aceia care scriu despre tine şi despre faptele tale generoase să fie scriitori de un mare prestigiu intelectual. Iar revistele care le găzduiesc opiniile şi gândurile să fie, şi ele, repere ale spiritualităţii româneşti dintotdeauna.

naţional la care i-a avut, ca invitaţi, pe membrii Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România. Iată că ecourile unei asemenea acţiuni de anvergură naţională nu au întârziat să apară. Prestigioasa revistă România literară a găzduit în numărul 21/2012 articolul lui Gabriel Coşoveanu intitulat Valea Jiului, altfel. Autorul este şeful filialei Craiova a USR, prodecan la Litere şi profesor universitar. Articolul este exemplar în ceea ce priveşte surprinderea mizei acestei întreprinderi culturale, a rezultatelor imediate şi a celor vizate pe termen lung.

Revista Steaua din Cluj publică, în numărul său din mai 2012, un articol-editorial semnat de poetul Adrian Popescu, redactorul-şef al acestei longevive publicaţii a Uniunii  Scriitorilor din România.

Revista Argeş din Piteşti a prezentat, la fel de elogios, felul în care s-a născut şi s-a dezvoltat o asemenea idee care şi-a propus să înfăţişeze lumii o altfel de Vale, în opoziţie cu cea hulită de toţi imediat după mineriade.

în jurul lui oameni politici de stânga, de centru sau de dreapta, potenţi oameni de afaceri şi intelectuali veritabili, pe care a reuşit să-i facă să înţeleagă că, doar împreună şi călăuziţi de o miză majoră, pot realiza ceva durabil. Anticii credeau că poezia veritabilă (adică acele cuvinte care exprimă adevărul) pot înfrunta veacurile mult mai bine decât o face bronzul statuilor. Nu s-au înşelat. Multe din monumentele antichităţii durate în piatră, în marmură sau în bronz au ajuns la noi fragmentate, ciuntite sau ciobite. Singur Cuvântul a reuşit să ajungă la noi întreg şi mult mai bogat în sensuri. E un mesaj simplu. Poţi dura şosele, drumuri (de autostrăzi nu are rost să aducem vorba), parcuri, dar dacă nu mizezi pe artă şi pe artişti, pe cuvânt şi pe scriitori, numele tău nu se va lega de nimic durabil. Va fi doar pulbere şi colb.

într-un pavilion chinezesc/ într-un foişor de vânătoare/ În cartierul de vest, într-o/ celulă de beton şi de fier/ pe care o mătur singur/ nu în suburbiile Cerului”. E un fragment din poezia unui mare poet, Adrian Popescu, intitulată Ţevile. Alex Ştefănescu îl remarcă pe Adrian Popescu în Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) ca pe „unul din cei mai talentaţi şi rafinaţi poeţi de azi, prea puţin vizibil în momentul de faţă, din cauza mediocrilor agresivi instalaţi în prim plan”. Nu e puţin lucru că acest poet, în calitatea sa de redactor-şef al revistei Steaua, s-a exprimat atât de generos despre Valea Jiului în editorialul pe care l-a scris în urma periplului său la Petroşani şi Petrila. El deţine secretul de a scrie o mare poezie „într-o celulă de beton şi de fier” (pe care o mătură singur) care poate să ajungă, graţie harului poetic al autorului” în suburbiile Cerului. (Poetul Marian Boboc îşi scrie poezia într-un balcon anexat (b)locului descris mai sus şi ajunge, scriind, la aceeaşi destinaţie.)

Adrian Popescu şi Costel Avram dovedesc, independent unul de altul, acelaşi lucru. Că omul sfinţeşte locul chiar dacă stă într-un bloc din Cluj sau din Petroşani şi chiar dacă toate îi sunt împotrivă. Noi, cei din Vale, ne-am propus, cu ajutorul unor mari scriitori, să-i oferim lumii o imagine angelică. Poetul Adrian Popescu ajunge la suburbiile Cerului dintr-un vechi apartament de bloc, văzut ca „o celulă de beton şi de fier”. Nu contează de unde pleci, important e unde vrei să ajungi.

Istorii a literaturii române contemporane. La Petroşani a fost, la invitaţia lui Costel Avram, d. Nicolae Manolescu, autorul unei impozante Istorii critice a literaturii române. Împreună, au pus la cale oferirea unor diplome de „Cetăţeni de onoare ai Arcadiei” tuturor celor care au participat, cu trup şi suflet, la Întâlnirea spirituală de Petrila. Acolo, primarul Tiberiu Iacob-Ridzi i-a înmânat criticului Nicolae Manolescu titlul de „Cetăţean de onoare” al Petroşaniului. A fost un gest extrem de inspirat şi de apreciat. Viitoarele istorii ale literaturii vor consemna, fără îndoială, această onoare acordată unui mare critic literar de către oamenii Văii. Şi atunci se va vorbi de Vale aşa cum a făcut-o, deja, independent de noi, poetul Adrian Popescu: „Prin pulberea lumii, copil, cu părul plin/ De viespi mari de aur şi fluturi de noapte/ Cât ai mers stârnind praf cu tălpile/ Până la steaua în care te-ai aprins./ Din Vale urca un fum albăstrui/ Şi se simţea dulceaţa unui nor de răşini/ Ca şi cum acolo un sat de dulgheri/ Şi-ar fi făcut sălaş tăinuit.” (Prin pulberea lumii).

 Asociată rugozităţii minereşti, Valea Jiului, într-o ierarhizare rapidă a locurilor atractive făcută de mentalul colectiv, nu-şi găseşte un loc fruntaş. Dimpotrivă. Sufocată în halda de steril a prejudecăţilor despre umanitatea întunecată care iese din subsol cu negrul presimţirilor urâte, reprezentarea acestui areal plin de dureri înăbuşite s-a „îmbogăţit“ şi cu imaginea ortacilor spărgând capete de intelectuali în Bucureştiul spasmodicilor ani ‘90. Întrebarea ar fi: se pot sublima aceste aspecte grele de balast istoric?

Judecând după dialogul purtat de Comitetul director al Uniunii Scriitorilor din România şi elita Văii se pare că răspunsul este pozitiv. A fost o întâlnire în premieră, la asemenea nivel şi la o astfel de anvergură, dorită de entuziastul şi infatigabilul Costel Avram, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara, culminând cu decernarea titlului de „Cetăţean de onoare al municipiului Petroşani” lui Nicolae Manolescu. Gestul însemna, pe de o parte, recunoaşterea unei staturi culturale şi a unei instanţe, iar pe de alta, venea să confirme că nu a fost o întâmplare că, sub sigla Partidului Alianţei Civice, a fost ales, şi nu doar o dată, Carol Schreter ca primar al urbei. Parcul oraşului îi poartă, de altfel, numele. A fost o extrem de densă zi de 19 aprilie, cu margini ai zice flotante, în care au încăput multe. În prima parte, şedinţa Comitetului director, cu puncte destule, centrate pe starea Uniunii şi portanţa ei financiară pe viitor. Atmosferă sobră, cu figuri preocupate, aşa cum îi şade bine scriitorului lucid, obişnuit cu responsabilităţi. Iar membrii Comitetului sunt cu toţii şefi de filiale sau redactori de reviste importante.

Apoi, de la Hotelul Rusu, care ne-a lăsat să îi apreciem şi deschiderea spre Parâng şi Retezat, prin spargerea norilor (care, cu o seară înainte, plângeau bacovian, limitând raza vizuală la cei câţiva ponei blazaţi de pe terasă) s-a produs întâlnirea cu iubitorii de literatură din Valea Jiului, într-o neîncăpătoare, deşi generoasă ca spaţiu, sală de festivităţi a „Clubului copiilor şi elevilor” din Petrila. După momentul solemn în care primarul Petroşaniului, Tiberiu Iacob-Ridzi, l-a învestit pe Nicolae Manolescu, uşor emoţionat, cu preţiosul titlu, participanţii, oficialităţi, dar şi mulţi tineri, au putut gusta eşantioane lirice produse de poeţii invitaţi, dar şi o seamă de evocări şi impresii legate de Vale. Preşedintele USR însuşi a dat tonul, amintind, între altele, de traseul aventuros al romanului lui Augustin Buzura, Drumul cenuşii, sau de întâlnirea cu regretatul Schreter. Transformat, firesc, din laureat în moderator, i-a chemat, rând pe rând, să vorbească despre Vale şi să citească din literatura lor pe Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea, Irina Horea, Nicolae Oprea, Adrian Popescu, Corneliu Antoniu, Cassian Maria Spiridon, Szilaghi Istvan, Mircea Stâncel, Gabriel Coşoveanu, Aurel Pantea şi Ioan Radu Văcărescu. Cel care a dirijat, organizatoric, simpozionul de la Petrila a fost profesorul Mihai Barbu, care a şi ţinut să-i dea genericul Valea. Chipul angelic, ca o modalitate de a spune că există şi altceva în afară de asprime, violenţă mocnită şi un trai periculos. Nicolae Manolescu a insistat să remarce problema reală, care incumbă o retorică a identităţii: „Intrarea mea într-o mină a fost o experienţă traumatizantă, pentru că mi-am dat seama ce înseamnă să munceşti la 50 de grade, să dai cu ciocanul în malul de cărbune şi să vii din zece în zece minute la gura de oxigen, şi asta timp de câteva ore. Absolut înspăimântătoare muncă şi, n-aş vrea să fiu interpretat greşit, dar, dacă ăsta-i preţul, poate că-i mai bine că se renunţă la minerit. Ştiu că oamenii au mândria profesiei lor, dar dacă în secolul XXI astea sunt condiţiile în minele din Valea Jiului, atunci mai bine nu”. Şi a venit şi cu propunerea de schimbare a planurilor: se poate urca din subteran pe munte, exploatându-se uriaşul potenţial turistic al zonei, de unde ar putea rezulta o vita nova pentru nişte oameni care s-au rezumat, de generaţii, să considere cuvântul prosperitate de ordinul utopiei. Nu ar fi fost nevoie, anterior, de folosirea expresiei latine, dar succesiunea evenimentelor o justifică: tuturor celor prezenţi li s-a înmânat, chiar de către propunătorul „reformării” Văii, câte o diplomă pregătită ca surpriză de primitoarele noastre gazde, prin care se conferea titlul de Cetăţean de Onoare al Arcadiei. Întemeierea epistemologică a scenariului cultural era dublu articulată, prin Goethe invocând Weimar-ul şi prin cel mai bătrân vagonetar de la mina Petrila care se numea Ion Dezideriu Sîrbu, cel care-şi definea astfel spaţiul natal: „Câţiva prieteni, un orăşel, un teatru, mese opulente şi nesfârşite discuţii despre Artă, Filosofie, Ştiinţe. Nici o urmă de naţionalism, intoleranţă religioasă sau rasială. Nici o urmă de urât sau frică de ceva. Nici un fel de moarte, Arcadia”.

Drept care, la ceas de seară, am mers şi la casa lui Sîrbu, amenajată cu gust şi crunt umor redevabil ceauşismului, unde am fost întâmpinaţi cu aceeaşi cordialitate şi unde Ion Barbu ne-a proiectat filme asamblate de el în jurul personalităţii fostului miner şi al scriitorilor. Cu asemenea bagaj consistent de impresii, evident că discuţiile au continuat până târziu, dar nu excesiv, întrucât următoarea zi, de 20 aprilie, urma să ne încadrăm într-un program destul de strâns, dar care să permită şi reculegerea la Biserica din Densuş, cea mai veche din ţară (prilej cu care primarul localităţii, împreună cu un bătrân preot ne-au arătat, pe îndelete, elementele romane, din apeducte şi temple, încastrate în structura edificiului, absolut unic în plan arhitectonic), dar şi la Mânăstirea Sfânta Treime din Prislop. După care Comitetul a făcut un binemeritat popas la Haţeg, prielnic spre a admira munţii eliberaţi acum, în sfârşit, de ceţuri, şi de a simţi, încă o dată, ce înseamnă ospitalitate în rândul hunedorenilor.

Costel Avram, genul afabil şi diplomat din fire, propulsorul acestei joncţiuni între mitologia autohtonă a cărbunelui şi spiritul chemat s-o rediscute, nici măcar nu este băştinaş, fiind născut în Bucovina, cu mama originară din Verşeni, unde a copilărit Sadoveanu. Dar el explică astfel proiectul său de coagulare a atâtor energii scriitoriceşti: „Latinii aveau o vorbă: scrisul rămâne. Am mizat şi eu pe acest lucru. Când am considerat că pot să întorc ceva Văii Jiului – locul în care m-am format profesional, sportiv, uman şi politic – ceva din tot ceea ce mi-a oferit ea de-a lungul timpului, am zis că trebuie s-o fac cu inima deschisă. Indiferent de efort şi indiferent de costuri. Mi-am zis că, aşa cum Valea m-a schimbat în bine, la fel trebuie să fac şi eu pentru ameliorarea imaginii ei şifonate”.

Nu ştim sigur dacă se poate valida perechea antinomică şifonat – angelic, dar putem cădea de acord că buna orientare a politicienilor spre ce are naţia mai consistent – or, cultura e o chestiune de cursă lungă, adică de consecvenţă – îi diferenţiază pe edili. Dacă amfitrionii noştri şi-au propus ca obiectiv – cum au şi declarat-o, de fapt – să îi convingă pe literaţi să revină, cu plăcere, în Valea Jiului, atunci pot să conteze pe faptul că nu s-au străduit în zadar.