Şi eu am fost în / Arcadia lui Avram

A fost o vreme când despre Valea Jiului se vorbea aproape exclusiv din prisma mineriadelor, o vreme când orice locuitor al acestei zone era privit ca un potenţial mânuitor de bâtă, tot aşa cum a fost o vreme în care să fii intelectual însemna să fii o victimă sigură. Nu spun că vremurile astea au trecut, dar parcă timpul a adus înţelepciune şi de partea minerilor, care au arătat cu prisosinţă că nu sunt brute violente, şi de partea celor care le strigau vinovăţia.

Aşa se face că, săptămâna trecută, scriitori unul şi unul au venit în oraşul minerilor – atâţia câţi au mai rămas -, şi asta mi-a adus aminte de artiştii care există printre cei care au muncit sub pământ. Petre Braiţ e poate cel mai elocvent exemplu (a fost vicepreşedinte al Ligii, acum e scriitor şi are un roman în curs de apariţie), dar şi Ion Barbu a muncit în mină, ca şi regretatul Ioan Pascal Vlad sau Marian Boboc, şi mă întorc la I. D. Sîrbu, care a fost cel mai bătrân vagonetar al minei Petrila, aşa că celor de aici cultura nu le e nici pe departe străină.

Aveam să aflu – nu fără surprindere – că şi reciproca e valabilă, adică nici scriitorilor nu le e străină Valea, iar Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, ştie chiar foarte bine ce e cu mineritul. El nu s-a ferit să îşi asume opinii radicale cu privire la continuitatea mineritului din Valea Jiului, vorbind cu aceeaşi dezinvoltură despre experienţa sa din subteranul unei mine, ca şi despre întâlnirile sale cu Sîrbu, pe care l-a numit prototipul oamenilor de aici. „Intrarea mea într-o mină a fost o experienţă traumatizantă, pentru că mi-am dat seama ce înseamnă să munceşti la 50 de grade, să dai cu ciocanul în malul de cărbune şi să vii din zece în zece minute la gura de oxigen, şi asta timp de câteva ore. Absolut înspăimântătoare muncă şi, n-aş vrea să fiu interpretat greşit, dar dacă ăsta-i preţul, poate că-i mai bine că se renunţă la minerit. Ştiu că oamenii au mândria profesiei lor, dar dacă în secolul XXI astea sunt condiţiile în minele din Valea Jiului, atunci mai bine nu”, a spus Nicolae Manolescu. Şi e de admirat faptul că şi-a susţinut poziţia, renunţând la politeţurile de conjunctură.

Rugaţi să povestească ce-i leagă de Valea Jiului sau cum o percep ei, mai toţi scriitorii prezenţi s-au referit, aşa cum spuneam, la Ion Dezideriu Sîrbu ca reper al culturii de aici, dar am aflat şi lucruri interesante, cum ar fi acela că vicepreşedintele Uniunii, Gabriel Chifu, era să devină locuitor al Văii sau că Irina Horea a rămas înzăpezită câteva zile la Petroşani, într-un aprilie al anilor ’72.

Poemele pe care le-am primit în dar, în lectura autorilor, au adus la Petrila suflul unei literaturi vii, din care ne mândrim că facem parte, şi cei prezenţi au remarcat, cu siguranţă, felul aparte în care poetul Horia Gârbea şi-a declamat poemul, transformându-l într-un spectacol. Aveam să aflu că la începutul acestei săptămâni, când s-a celebrat Ziua Cărţii, Horia Gârbea a făcut din nou spectacol, de data asta la Bucureşti, dar nu cu poemele sale, ci cu sonete de Shakespeare în traducere proprie, şi nu pot decât să îmi imaginez ce-am pierdut…

Întâlnirea care şi-a propus să scoată la lumină posibilul chip angelic al Văii Jiului nu ar fi fost posibilă fără aportul Asociaţiei Culturale Rosa Multiflora Petroşani, al cărei preşedinte este un politician care vrea să rămână în istoria locală drept un promotor al artelor. Costel Avram, care s-a mai implicat până acum în câteva proiecte culturale, a pus la cale un eveniment de o asemenea anvergură, chiar dacă mulţi s-au grăbit să-i spună că literatura nu seamănă cu jocul de rugby.

„Valea Jiului mie mi-a dat totul. A venit vremea să fac şi eu ceva pentru această zonă, care avea o imagine destul de şifonată în urma mineriadelor. Am încercat să aduc intelectualii în Valea Jiului şi cred că cel mai bine pot aprecia reuşita acestei întâlniri cei care au fost în sală. Voi încerca să susţin şi în continuare proiecte culturale, iar fiindcă vorbim despre o întâlnire cu scriitorii, să nu uităm că scrisul rămâne întotdeauna”, a spus Costel Avram.

Cei care au luat parte la eveniment s-or fi mirat să găsească, în sala de la Clubul Copiilor din Petrila, scaune „repartizate” nominal fiecărui invitat. Mulţi au crezut, probabil, că e cine ştie ce fiţă, însă n-a fost o treabă întâmplătoare, ci o surpriză de proporţii. Mai exact, fiecare dintre participanţi, fie că a fost vorba de înalte oficialităţi, de scriitori sau de ziarişti amărâţi ca mine, a primit un certificat de cetăţean cu drepturi depline al Arcadiei, un spaţiu şi un timp al lucrurilor frumoase, al prieteniei şi al artei. Să nu credeţi că sunt doar nişte cartoane colorate: fiecare document e autentificat de Liviu Gherghin, notarul fotograf, şi atestă cât se poate de legal apartenenţa posesorului la Arcadia lui Avram (sau a lui Goethe şi Sîrbu, dacă vreţi).

Ce-a înţeles fiecare din întâlnirea asta e greu de spus. Dincolo de onorurile primirii şi de şederea agreabilă, vor fi văzut scriitorii Valea cu alţi ochi? De pe scaunele roşii cu etichete nominale, au ascultat invitaţii cu urechile ciulite vorbele poeţilor? Cine ştie… Oricum, mi-ar plăcea să-l văd pe Costel Avram în fruntea unei întâlniri asemănătoare, numai că la Bucureşti, nu la Petrila, pentru că artiştii de-aici n-au avut niciodată complexul provincialului şi, cu siguranţă, am avea cu ce ne lăuda.

Ce zici, Costele, te bagi?